Îmtâlnirea cu fiecare tânăr cu care lucrăm… o carte la care viaţa continuă să adauge capitole
Capitolul 1 – Peştişorul din acvariu
Ioana locuieşte împreună cu alte trei fete intr-un apartament al fundaţiei. În fiecare săptămână participă la diferite activităţi care o pregătesc pentru o viaţă independentă. Învaţă cum să îşi caute un loc de muncă şi cum să se prezinte la un interviu. Merge la cumpărături, exersează diferite reţete, are grijă de spaţiul în care locuieşte. La atelierul de creaţie, pictează şi realizează cu multă creativitate diferite obiecte.
Descopăr o tânără talentată, dezgheţată, foarte deşteaptă, pricepută, cu mult potenţial. Am încredere că işi poate găsi repede un loc de muncă. Până atunci, o să locuiască in apartamentul fundaţiei şi va primi lucrurile de care are nevoie.
Capitolul 2 – Perspectiva asupra oceanului
Suntem într-o şedinţă de consiliere. Ioana remarcă tabloul lui Sabin Bălaşa, “Libertate în acvariu”, aflat în cabinet. Spune că e uşor să priveşti oceanul când eşti protejat într-un acvariu şi cineva se îngrijeşte de tine. O provoc să se gândească la faptul că peştele acela a fost creat să trăiască în ocean, să inveţe din toate experienţele pe care mediul natural i le poate oferi şi să crească.
Imi răspunde: “Cred că i-ar fi foarte greu. Oceanul e un necunoscut pentru el. Şi sunt atâtea pericole! Atâţia peşti mai mari care ar putea să-i facă rău! Rechinii sunt cei mai periculoşi. Dacă apare vreun rechin, nu trebuie să ii arăţi că îţi este frică. Ei simt frica şi te atacă.”
Capitolul 3 – Frica de rechini
Ioana începe să conştientizeze că obţinerea unui loc de muncă echivalează cu primul pas către o viaţă pe cont propriu. Teama de a se confrunta cu provocările vieţii şi de a întâmpina viitorul plin de incetitudini este copleşitoare. Îşi sabotează orice şansă de a se angaja, având o atitudine nepotrivită la interviuri. După o probă de lucru la o patiserie, unde convinge angajatorul că are abilităţile necesare, refuză să meargă la serviciu.
Celelalte colege de apartament s-au angajat deja şi încep să işi caute o gazdă pentru a se muta din apartament. Refuză să accepte că şi ea se va confrunta cu această experienţă. Atitudinea ei faţă de personalul fundaţiei a devenit recalcitrantă şi revendicativă. Toate întâlnirile sunt tensionate. Ne anunţă, folosind cuvinte grele rostite pe un ton ridicat şi ameninţător, că nu vrea să se angajeze şi nici să se mute din apartament. Consideră că avem datoria să o mai sprijinim pentru incă o perioadă… “nedeterminată”.
Capitolul 4 – Acvariul se sparge
Un copil care creşte alături de părinţii săi se simte iubit pentru ceea ce este şi protejat de pericole. Are curaj să exploreze deoarece ştie că poate reveni oricând într-un mediu sigur şi stabil. Un copil abandonat de familie va purta cu el o suferinţă profundă şi un gol interior care se cere umplut. Iar atunci când cineva îi oferă un mediu stabil, se simte îndreptăţit să primească ajutor necondiţionat.
Ioana nu a primit de la părinţii ei ceea ce era indreptăţită să primească. Dar acum ea are nevoie să accepte faptul că nimeni altcineva nu mai poate împlini acele aşteptări.
Capitolul 5 – Aruncat în valuri
La trei luni de la intrarea în proiect, Ioana s-a mutat din apartament la gazdă. Pentru a o determina să se mobilizeze şi să renunţe la comportamentele revendicative, o anunţăm că o mai sprijinim doar pentru o lună. Vedem cum, imediat, îşi găseşte loc de muncă şi face tot ce ţine de ea ca să îl păstreze.
Faţă de personalul fundaţiei are aceeaşi atitudine acuzatoare şi războinică. Îi explicăm că, în aceste condiţii, colaborarea nostră nu mai poate continua.
Capitolul 6 – Supravieţuind în ocean
Ioana lucrează de şase luni la acelaşi loc de muncă. Pentru că programul ii permite, şi-ar dori să-şi continue studiile. Ne vizitează spunând că doreşte să işi ceară scuze. Apoi ne spune că are nevoie de ajutor pentru completarea şi depunerea dosarului. Este sinceră: “De unde era să ştiu că o să mai am nevoie de voi?”
Epilog
In preajma sărbătorilor de iarnă, primim un telefon de la Ioana:
“Am sunat să vă cer scuze pentru felul in care m-am purtat. Să ştiţi că sunt sinceră – nu am nevoie de nimic, nu vreau să vă cer nimic. S-a întâmplat ceva la serviciu şi m-am gîndit să vă sun. Şefa de sală şi-a dat demisia pentru că nu a mai suportat să i se vorbească urât. Ea muncea foarte mult, dar lumea nu era mulţumită şi o criticau tot timpul. Eu mă înţelegeam bine cu ea şi îmi dădeam seama cât se consumă din cauza asta. Îmi pare rău că pleacă. Aşa mi-am dat seama că am fost lipsită de respect – am vorbit urât şi nu am fost recunoscătoare pentru ajutorul pe care l-am primit. Imi pare rău. Şi mult success cu tinerii, că sunt foarte dificili!”